"Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Să scriu, de exemplu: “Noaptea-i înstelată,
şi tremură, albaştri, aştri în depărtare”.
Vântul nopţii se roteşte în cer şi cântă.
Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Eu am iubit-o, şi câteodată şi ea m-a iubit.
În nopţi ca asta am avut-o în braţele mele.
Am sărutat-o de atâtea ori sub cerul infinit.
Ea m-a iubit, şi câteodată şi eu am iubit-o.
Cum să nu-i fi iubit ochii ei mari şi trişti.
Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Să mă gândesc că n-o mai am. Să simt că am pierdut-o.
Să ascult noaptea imensă, mai imensă fără ea.
Şi versul cade-n suflet ca roua peste iarbă.
Ce contează că iubirea mea n-a putut-o păstra.
Noaptea-i înstelată şi ea nu e cu mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.
Ca şi cum ar vrea s-o aproprie privirea mea o caută.
Inima mea o caută, şi ea nu e cu mine.
Aceeaşi noapte face să albească aceiaşi arbori.
Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am iubit-o.
Vocea mea semăna cu vântul ca să-i atingă auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Cum înainte a fost a săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei conturat clar. Ochii ei infiniţi.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.
E-atât de scurtă iubirea, şi atât de lungă uitarea.
Pentru că în nopţi ca asta am avut-o în braţele mele,
sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.
Chiar dacă asta e ultima durere pe care mi-o provoacă,
şi astea ultimile versuri pe care i le scriu. "
