Sarutul- Nichita Stanescu

Vederea lumii se-ndumbrea, cand noi ne sarutam in piete si in scuaruri Un aer mat ne-nfasura, si nimeni nu ne-a lovit vreodata cu privirea.

Doar steaua neagra a parului tau scurt Imi atingea cu clinchet stins, un umar, si toti credeau ca bate-n arbori ora cand soarele apune la amiaza.

Si pasari mari se coborau pe banci si pe statui, pe cabluri peste iarba... Luceau intens, presate de-un cer pe care-l incepea iubirea noastra.

Împreună , singuri

În fiecare zi, mereu,

Cu spaimă păşim , tu si eu

Pe drumul plin de fum

Presărat cu petale si scrum.

Adesea ne lovim uşor de garduri

Plecăm ca străinii, depărtaţi unul de altul

Privim în urmă în minte cu gânduri

Cum să găsim pierdutul cuvânt “tu” .

Pe strada goală şi rece,

Te voi vedea iar cum vei trece,

Te vei uita în jos şi vei tace

Privirea-ţi mută , va zace.

Timpul zboară , iar noi,

Nu ştim să fim iar doi,

Împreună , singuri în zori,

Privirea-o vom pierde la nori.