Cuvinte..

Cuvinte ascunse pe foaie,

Te-aruncă departe-n odaie,

Cuvinte aruncate-n gol,

Te lasă mereu în dezol.

În plina mâhnire din suflet,

Se zbate încă un zâmbet.

O lacrimă pe chip ţi se scurge,

Şi cade-n pământ pe o cruce.

O viaţa avem şi o ducem mereu,

În timpul ce trece prea greu,

În tristeţea adâncă din noi,

Ce strigă să fim iar doi.

Cu lacrimi în ochi tu-mi rosteşti ,

Cuvinte prea multe şi reci,

Cuvinte la care priveşti,

Mirat şi nu ştii ce să-nţelegi.

Adesea citesc ce îţi scriu.

Mă pierd şi-ncerc să-mi reviu ,

La a ta realitate ciudată,

Ce-mi vine să-mi lase o pată.

O urmă-n trecut îmi rămâne,

Ce din când în când îmi revine,

În minte şi-n sufletul gol,

Mă pierde mereu în decor..

"Recunosc ca doar unii inteleg..."-Mary

Comentariu

(B. Vlad)

Neputând fi încadrată într-un anumit curent literar,putem regăsi în această operă elemente simboliste,spcefice liricii bacoviene,dar și elemente romantice,care ar descrie stările interioare ale eului liric eminescian. Încă din prima strofă putem observa atmosfera poeziilor simboliste ale lui George Bacovia.Este descris un cadru închis,în care domină o stare de apăsare și de solitudine,fapt evidențiat și de structura” Te lasa mereu în dezol”.În acest catren este relevată o temă a acestei poezii,și anume creația.Cuvintele „ascunse pe foaie” sunt cele care îl proiectează pe eul liric într-o altă lume,pentru a se detașa de planul terestru,dar mai ales de cuvintele „aruncate-n gol” În cel de-al doilea catren sunt evidențiate stările interioare ale vocii din text,acestea fiind de mâhnire,tristețe și disperare.Însă în orice atmosferă tristă există și o mică „pată”de fericire care ridică omul pentru că trebuie să își continue drumul în viață.Apariția lacrimei și a crucii sugerează încheierea unui capitol din viață,poate chiar a unei treceri în neființă,însă fiecare sfârșit de capitol aduce cu sine un alt început. A treia strofă a poeziei debutează cu sintagma „O viata avem si o ducem mereu” care face trimitere la o altă temă și anume trecerea ireversibilă a timpului. Aici dragostea este moartă,iar timpul pare că nu vindecă rănile,ci le adâncește(„În timpul ce trece prea greu”).Dorința arzătoare a eului liric este aceea de a se regăsi cu persoana iubită,de a „striga,să fim iar doi”.

În continuare putem observa mustrarea dragostei.Aici eul liric explică ființei iubite de neînțelegerea cuvintelor pe care aceasta le rostește,precum și de starea ei indiferentă,a iubirii,care nu se poate lega(„Cuvinte la care privesti/Mirat si nu stii ce sa-ntelegi.”). Ultimele două catrene sunt ca o trezire la realitate a îndrăgostitului.Acesta înțelege că dragostea nu se poate înfăptui,fiind una imposibilă,iar singurul mod de a evada din ghearele amintirilor și a durerilor este poezia,creația lirică,singura modalitate care ajută omul atunci să scape de problemele sale.Însă amintirile sunt precum cuiele bătute în lemn. Chiar dacă cuiul este scos,acolo rămân găuri,găuri care nu pot fi astupate și care vor aduce o urmă de tristețe fiecărei persoane.